„Sunteți pocăiți?”

Recent am citit un articol şi îl socotesc un câştig pentru orice familist. http://pandoras.realitatea.net/erotism/sinteti-pocaiti-4176.html. Articolul este scris de Letitia S. Campan şi sper să te încânte. Merită!

             „Sunteţi pocăiţi? De câte ori nu am auzit întrebarea asta la viaţa mea, atunci când interlocutorul afla că noi suntem 6 fraţi. Nu, nu suntem pocăiţi. De altfel, nici pocăiţii nu mai fac copii ca altădată, zic asta cu respect pentru cultele neoprotestante. Drept e că şi credinţa părinţilor mei a contribuit la acceptarea unei asemenea „recolte” bogate. Şi nu le-a fost dezamăgită, pentru că, de s-a întâmplat deseori să ne trezim fără bani în casă, n-a fost niciodată să rămânem fără pită pe masă! Când erau gata proviziile, din senin trecea cineva şi ne aducea alimente sau picau bani… din cer.
            Fenomen obişnuit şi răspândit până în vremea bunicilor noştri, familiile numeroase sunt în ziua de azi un tabu. Nu intru pe terenul tematic al programării familiale, al contracepţiei etc., ci vreau să mă rezum strict la Ză Big Family. Părinţii mei dragi, frumoşi, buni şi extraordinari au fost judecaţi aspru inclusiv de către apropiaţi şi de către medici pentru că, odată cam la 3 ani, mai aveau câte un copil. Din fericire, toţi zdraveni şi frumoşi, chiar dacă la greu şi pe vremuri tragice.

           Întrebările mele sunt:
           DE CE DACĂ:
… ai deja 3 copii eşti compătimit?
… ai până în 5 eşti privit ca un fel de lovit al soartei?
… depăşeşti 5 te înscrii în categoria iresponsabililor patologici, a înapoiaţilor social sau mintal?
           În cel mai bun caz, o familie mare e considerată exotică, desigur, asta şi datorită rarităţii fenomenului.
           Şi încă: De ce sora mea, treizeci şi ceva de ani şi 3 copii (din fericire sănătoşi şi frumoşi şi ei), aude mereu de la alte mămici în parc; „Şi nu vi-i greu?”? (cum se pune aici semnul întrebării, dublu?) Clar că nu poate fi floare la ureche, dar sora mea le răspunde invariabil: „Sigur, dar uneori am impresia că doar cu unul mi-era mai greu”. Şi mare dreptate are, pentru că atunci când e doar unul, ca părinte, s-ar putea să te cam termine, îţi absoarbe întreaga atenţie şi energie şi tinde să „vampirizeze” relaţia dintre mamă şi tată.
           Da, atenţie, cupluri tinere cu un singur copil! Amintiţi-vă că pruncul e rodul relaţiei voastre, iar dacă relaţia moare pentru că daţi prioritate absolută copilului, şi el va avea de suferit în cele din urmă. Acordaţi-vă zilnic un pic de timp exclusiv unul altuia. (ah, ca ma trezii si mare tanti psiholog).
           Înainte de toate, COPILUL NU ESTE o boală, un blestem (nici măcar atunci când a venit pe neaşteptate), un drept al tău (aşa cum pretind cei care merg până în pânzele albe ca să conceapă un copil prin metode din ce în ce mai penibile) sau o proprietate (nu ÎL FACI sau ţi-l procuri sau te dispensezi de el după bunul plac, ci contribui în mod misterios la conceperea şi dezvoltarea sa). COPILUL ESTE un dar, o favoare şi un privilegiu pe care ţi-l face… „viaţa”, un altcineva, este o PERSOANA care dă un nou sens lumii, îţi este încredinţat (poate cei care adoptă conştientizează asta mai uşor). Dar o asemenea viziune nu prea puşcă de fel cu nihilismul dominant, cine e dispus să îşi sacrifice timpul şi banii şi energia pentru a creşte oameni?
           De multe ori am impresia că în ziua de azi copilul e perceput ca un trofeu, cel care-ţi duce mai departe gena minunată şi care dovedeşte că nu eşti steril. Dacă e crescut ca un fel de PET, copilul riscă să te tiranizeze în timp…
           Pe la 13 – 14 ani am început să îmi imaginez că voi avea 13 copii (îmi plăcea numărul) şi o perioadă am umblat cu dicţionare onomastice în buzunar şi cu liste cu nume pentru toţi 13 (mai exact 13 versiuni feminine şi 13 masculine, că nu se ştie niciodată în ce componenţă s-ar fi arătat). Şi fiecare avea cel puţin 2 prenume! Lista mea arăta ca un pomelnic sudamerican. Ştiu că pe unul îl chema Gustavo Nicanor (l-am reciclat de curând ca personaj înr-o poveste). Pe măsură ce creşteam reduceam numărul ipoteticilor copii (11, 8, 7, 5…) că îmi dădeam seama că 13 e uşor excesiv… Acum mă mulţumesc cu ce va fi, dacă va fi. Nu e obligatoriu, deşi mi se pare mare lucru să fii părinte.
          O ciocolată împărţită la 6 poate părea uneori amară pentru un copil, iar hainele moştenite de la fraţii mai mari cam incomode. În timp însă prinde gustul şi vede avantajul. Eu am „furat” mult de la fraţii mai mari, la propriu şi la figurat (când merg acasă dau iama în dulapurile lor de haine şi „iau cu împrumutul” noutăţile mai interesante). Într-o familie ca a mea ai ocazia să auzi poveşti despre filme, evenimente, persoane, muzică. Fraţii mi-au netezit calea în multe feluri. Când ne revedem toţi haosul e mare, uneori ne mai certăm, însă e o senzaţie de bucurie de nedescris, magică. La noi mereu e cineva în vizită, spre stresul mamei mele care se jenează de dezordine. Avem chiar un fel de gaşcă satelitară de familie… oameni faini care-s de-ai casei, prieteni cu fraţii sau cu părinţii mei. Fiecare cu frumuseţea, personalitatea şi simpatia proprie, noi pierdem în familie mult timp doar de dragul de a schimba impresii unii cu ceilalţi. Acum vin şi nepoţii şi cumnaţii. Asta e o formă de a face istorie şi de a genera un popor. Se numeşte viaţă la puterea a 8-a!

          P.S. Sora mea era în clasa 1-a  sau a 2-a când m-am născut şi eu (a şasea şi ultima). Era în vizită la o colegă de clasă mai înstărită, iar mătusa ei o intreabă pe sora-mea:
          - Vai, aşa-i ca voi sunteţi săraci?
Iar sora-mea:
         - Cum să fim săraci, NOI AVEM 6 COPII!”