Somonul de Atlantic - regele peștilor

În apele adânci ale oceanelor trăiesc viețuitoare care „vorbesc” despre complexitatea creațiunii lui Dumnezeu. Somonul de Atlantic este una dintre acestea.

            Somonul de Atlantic este unul dintre cele mai uimitoare specii de pe planetă. Simțul olfactiv, osmoreglarea, abilitatea sa de a „naviga” în ocean, migrația și salturile uriașe peste obstacole aproape imposibil de trecut, au uimit și inspirat umanitatea timp de sute de ani.

Somonul este numele generic al câtorva specii de pește din familia Salmonidae. Din aceeași familie, fac parte și câteva specii numite „păstrăvi” care nu migrează (Oncorhynchus), fiind întâlnite mai des sub următoarele denumiri: chinook, coho, pink, chum și sockeye. Somonul trăiește atât în partea de nord a Oceanului Atlantic (salmo salar – specie migratoare – la care ne vom referi), cât și în Oceanul Pacific (oncorhyncus – specie rezidentă).

Deși a fost numit regele peștilor cu mai bine de trei secole în urmă de către scriitorul englez Izaak Walton, denumirea științifică de salmo salar („somon săritor”),  i-a fost dată de zoologul Carl Linnaeus în 1758. Somonul este un pește răpitor cu un corp alungit (poate atinge 1, 5 metri lungime și 30 de kg), cap și gură foarte mari și dinți conici, puternici. Pielea este acoperită cu solzi mici, aproape ascunși în piele, având nuanțe variate de culori: de la gri-verde, la roșcat-negru. El își adaptează culoarea după mediu foarte repede, ceea ce explică aceste variații de culori. Se hrănește în principal cu crustacee și moluște. Având în vedere acest fapt, dinții i se uzează atât de repede, încât îi cresc dinți noi în mod regulat.

În fiecare toamnă, în apele nordice ale Atlanticului, somonul își „povestește” istoria-i fascinantă: după ce petrece ani întregi în ocean, călătorește până la 6.000 kilometri croindu-și drum în amontele râurilor, sărind peste obstacole, în goana depunerii icrelor în locul de proveniență.

Trăind între două lumi (apă dulce și apă sărată), somonii eclozează din icre de mărimea boabelor de mazăre în prundișul râurilor curate, foarte bine oxigenate. Puietul stă până la patru săptămâni în prundiș, foamea fiind cea care-i va împinge în cele din urmă să exploreze lumea periculoasă din jur. Totuși marea aventură a somonilor începe abia când măsoară aproximativ doisprezece centimetri. Înainte de a părăsi râul în care au eclozat, câteva zile somonii sunt foarte atenți la aromele locului lor de proveniență: mirosul solului, al plantelor și al celorlalte viețuitoare din mediul lor de viață. Practic, Dumnezeu a înzestrat somonul cu capacitatea de a memora „gustul” râului în care s-a născut, demers vital pentru posibilitatea reîntoarcerii.

Călătorind în bancuri către ocean, somonii fac o „escală” la vărsarea râului, pentru a-și adapta metabolismul la apa sărată (osmoreglare). În apa dulce, lichidele corporale ale somonilor sunt mai sărate decât apa în care înoată. De aceea, apa tinde să pătrundă în organism, la nivelul mucoaselor sau prin piele, pentru a echilibra diferența de presiune osmotică. Un pește de apă dulce își menține concentrația lichidelor corporale prin eliminarea surplusului de apă printr-o urină diluată. Cantitatea mare de urină diluată eliminată permite peștelui să nu se satureze de apă. Apa sărată în schimb, conține o concentrație mai mare de săruri comparativ cu lichidele corporale ale peștelui, astfel încât procesul de osmoză acționează invers. Adică, peștele pierde apă la nivelul pielii și mucoaselor. Pentru a evita deshidratarea, peștele înghite multă apă de mare și elimină excesul de sare printr-o urină foarte concentrată. De-a lungul acestui proces de osmoză, somonii își opresc hrănirea tocmai pentru a putea controla mai ușor procesul.

            Odată adaptat la noul mediu de viață, bancul de somoni se îndreaptă de obicei către apele reci ale Nordului, o zonă bogată în hrană, unde se dezvoltă rapid. După trei, patru ani, peștii maturi pornesc spre casă. Aici se petrece un alt fenomen extraordinar, care este parte semnificativă în procesul migrației somonilor: orientarea spre casă. Inițial, se orientează după câmpul magnetic al Pământului, înainte de a-și pune în valoare incredibilul simț olfactiv. Asemenea unor câini de urmărire încep să se deplaseze de-a lungul coastelor, „adulmecând” mirosul zonei lor de proveniență. Odată ce ajung la gura râului de vărsare, somonii așteaptă fluxul care-i va duce în amonte. Cu acest flux începe drumul drumul de întoarcere al somonului, care poate dura mai multe luni. Odată pătrunși în apa dulce, somonii încetează să se mai hrănească (pierd până la 40% din greutate), resursele uriașe de grăsime conferindu-le energia necesară pentru călătoria spre locul depunerii icrelor. Deși pot sări la înălțimi mai mari de doi metri, o mulțime de obstacole le încetinesc și, uneori, chiar le blochează calea. Dacă uneori reușesc să „escaladeze” cascadele naturale, foarte mulți somoni sunt nevoiți să abandoneze epuizați lupta cu barajele artificiale, înalte de câteva etaje. Totodată, lupta cu curenții care depășesc uneori 40 km/h le slăbește energia, obligându-i să se oprească în ape liniștite, epuizați.

            În călătoria lor spre casă, somonii suferă transformări de neimaginat. Din adevărate „săgeți” subțiri și argintii, devin treptat, roșii, umflați, cu un maxilar inferior în formă de cârlig care îi permite masculului să lupte pentru o parteneră. Peștii se împerechează timp de două săptămâni în albia râului, masculii fertilizând până la 40.000 de icre. Odată cu depunerea icrelor, extenuați și plini de răni, peștii se lasă în voia curenților. Niciun somon nu supraviețuiește mai mult de o lună. Practic, moartea unei generații face posibilă hrănirea alteia. Descompunerea părinților produce hrană în apa în care cresc puieții. Și ciclul fascinant dar fatidic al vieții somonilor reîncepe.

            În concluzie, putem spune că somonul comportă anumite caracteristici (simțul olfactiv, osmoreglarea, abilitatea sa de a „naviga” în ocean, migrația) care fac din el o creatură cu un grad de complexitate și ordine pe care întâmplarea sau accidentul nu le-ar fi putut genera niciodată. Creat de Dumnezeu în felul acesta unic, spre a putea duce un stil de viață aparte, somonul nu se „simte” încurcat în fața unor complexități care-i guvernează viața, ci îl „reflectă” în mod simplu pe Creatorul omniscient și omniprezent.