Cât costă un... copil?

Valoarea unui om este în ceea ce dăruieşte şi nu în ce este capabil să primească.

(Albert Einstein)

            Un record mondial la capitolul număr de copii, a fost înregistrat oficial între 1725 şi 1765, când, în casa unui ţăran numit Feodor Vassilyev, din Shuya (aprox. 300 km de Moscova), prima, din cele două soţii, i-a născut al 69-lea copil. Prin cele 27 de naşteri, ea a adus pe lume 16 perechi de gemeni, 7 seturi de tripleţi şi 4 seturi de cvadrupleţi. (http://wiki.answers.com/Q/What_is_the_record_for_one_woman_having_the_most_children)

            

        
                Egoism în cifre

            Trăim astăzi într-o societate caracterizată, la nivel mondial, de o scădere a ratei fertilităţii şi de o creştere, în paralel, a ratei migraţiei şi mortalităţii. Acest fapt, l-a determinat pe Vladimir Putin (preşedinte în exerciţiu la acea dată) să declare în cadrul discursului anual (10 mai 2006), că problema demografică este cea mai acută problemă cu care se confruntă ţara noastră. (www.kremlin.ru/eng/speeches/2006) De asemenea, preşedintele Bulgariei, Georgi Pârvanov, declara fără echivoc: Criza demografică constituie o problemă de securitate naţională. (www.standartnews.com , 10 ianuarie 2006)

            Un studiu efectuat în 2006, privind Declinul demografic şi viitorul populaţiei României, indica faptul că, la acea dată, intrasem în al 18-lea an de scădere a numărului populaţiei şi nu exista nici un temei pentru a putea întrevedea o stopare a acestui declin în anii următori. Dimpotrivă, durata tendinţei descendente şi caracteristicile întregii construcţii demografice sunt şi acum argument pentru continuarea declinului. Conform statisticilor, o femeie (însemnând de fapt un cuplu) ar trebui să aducă pe lume 2 copii pentru a avea doar simpla înlocuire a generaţiilor şi deci o populaţie stabilă în timp ca număr. Proiectarea în viitor a populaţiei României menţinând fertilitatea actuală (1, 3 copii/cuplu) prefigureazã însă un inevitabil derapaj demografic instalat după anii 2025 – 2030, odată cu atingerea vârstelor de 20 – 40 de ani de generaţiile mici, născute după 1989. Ar fi însă o mare eroare să credem că o potenţială creştere a numărului de născuţi ar putea schimba rapid şi consistent peisajul demografic românesc, însă singura schimbare ce se impune este redresarea fertilităţii. (ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/Declinul_demografic&viitorul_populatiei_Romaniei.pdf)  

            Sunteţi pocăiţi?

            Dacă situaţia reală este aşa cum reiese din cifre, de ce familiile numeroase, fenomen foarte la el acasă în vremea bunicilor noştri, sunt astăzi subiect tabuu? De ce astăzi părinţii cu 3, 5 sau mai mulţi copii sunt compătimiţi, sunt parcă loviţi de soarta nedreaptă sau mai rău sunt consideraţi iresponsabili şi înapoiaţi social/mintal? Cum se face că familiile cu mulţi copii sunt, de regulă, asociate cu „pocăiţii” (consideraţi de bisericile tradiţionale rătăciţi) care în general aduc pe lume mai mulţi copii? Sau pur şi simplu... de ce „pocăiţii” sunt priviţi ca fenomene ale naturii prin simplu fapt că se încadrează cel mai bine în soluţiile propuse de cei care se ocupă cu studiile demografice, şi anume, redresarea fertilităţii (penticostalii 3,9 copii/cuplu, adventiştii 2,1 copii/ cuplu şi baptiştii 2 copii/cuplu)?

Arta de a fi egoist

Una din concluziile studiului amintit anterior, ce cauzează derapajul demografic românesc, este individualismul şi egoismul caracteristic societăţii postdecembriste. Privind la oameni ce-mi sunt cunoscuţi pot să remarc un lucru trist în raport cu concluzia amintită: oameni stilaţi, educaţi, cu situaţii financiare de invidiat, în plină ascensiune profesională, tocmai cei de la care te aştepţi să aibă copii, aleg să nu facă sau dacă totuşi se decid pentru un copil îl fac la o vârstă destul de riscantă pentru aşa ceva. Şi parcă nu rezişti să nu te întrebi, de ce se petrec lucrurile astfel? Oare ce-şi imaginează aceste cupluri că este copilul, o boală (pe care să ţi-o doreşti doar la bătrâneţe), un blestem (care te poate surprinde pe neaşteptate) sau o proprietate (ţi-l procuri după bunul plac)? Un caz rămas celebru este cel al Mariei del Carmen Bousada de Lara (69 ani), care deţinea recordul de cea mai bătrână mamă din lume. Ea a murit la doar doi ani şi jumătate de la naşterea gemenilor săi. (www.hotnews.ro/stiri-international-5964899-murit-cea-mai-batrana-mama-din-lume.htm?cfat=) Sunt voci care ridică întrebări... oare, cât de egoist trebuie să fii, ca om, să-ţi doreşti un copil atât de mult încât să ştii că, probabil, până la vârsta de şcolărel poate rămâne orfan? Şi totuşi, în ultimii ani, indemnizaţiile lunare pentru creşterea copilului ceva mai substanţiale au reuşit să determine multe femei de carieră să îşi asume într-un final rolul de mamă.

La polul opus în schimb, se află sectorul cel mai deprimant (din mai toate punctele de vedere: financiar, educaţional, moral, fizic), care, plecând tot de la premize egoiste, ajunge din punct de vedere al natalităţii să stea mult mai bine. Sunt oamenii săraci care fac copii pentru a mări venitul familiei cu alocaţia pe care micuţul o primeşte de la stat... familii întregi trăiesc doar din banii aceştia. Imaturitate în gândire, deoarece pentru interesele părinteşti egoiste mai devreme sau mai târziu copiii lor ajung de cele mai multe ori victime ale instituţiilor statului (orfelinatele).

            Egoism vs. Altruism

            Până în ’89, din cauza numeroaselor restricţii, a unor decrete (decretul 770/ 1 octombrie 1966 – avortul şi orice mijloc contraceptiv erau interzise) oamenii îşi puteau spăla conştiinţa (pentru avorturi, abandonul copiilor) dând vina pe politica dezumanizantă, absurdă şi criminală a sistemului. După revoluţie însă, răspândirea contraceţiei a făcut din copil o alegere, o stabilire a momentului optim. Interesant este faptul că odată ce părinţi din categoria oamenilor mai înstăriţi, în dreptul cărora, de obicei, factorul financiar nu influenţează decizia de a avea sau nu un copil, se decid totuşi să facă un copil, rămân doar la unul.

            Mami, mai fă-mi şi mie un frăţior sau o frăţioară, te rog!!! este de multe ori glasul copiilor singuri la părinţi. În cazul acestora se întâmplă frecvent ca a şi la vârsta maturităţii să fie priviţi tot ca nişte copilaşi. Se resimte de multe ori în rândul lor sentimentul singurătăţii, nevoia de a împărţi ce au cu cei din jur, dorinţa de a avea prieteni şi de a fi înconjuraţi de oameni. Pe de altă parte, există şi copii care se declară foarte fericiţi că sunt singurii moştenitori ai familiei: mami şi tati îmi fac toate poftele pentru că sunt singurul lor copil, jucăriile rămân toate ale mele, nu trebuie să împart niciodată nimic cu nimeni, nu aş vrea să am un frate sau o soră pentru că ne-am certa mereu... sunt doar câteva replici pe care le auzi din gura micuţilor singuri la părinţi întrebaţi fiind dacă le convine situaţia în care se află.

            Culmea este că în cele mai multe cazuri egoismul se transmite de la părinţi la copii (nu cred ca are de-a face cu genetica...sau cine ştie): este făcut târziu, e singur şi i se acordă întreaba atenţie. Atunci când e doar unul, ca părinte, s-ar putea să te cam termine, îţi absoarbe întreaga atenţie şi energie şi tinde să „vampirizeze” relaţia dintre mamă şi tată. Da, atenţie, cupluri tinere cu un singur copil! Amintiţi-vă că pruncul e rodul relaţiei voastre, iar dacă relaţia moare pentru că daţi prioritate absolută copilului, şi el va avea de suferit în cele din urmă. Mă cutremur când încerc să-mi imaginez generaţia de mâine a copiilor singuri la părinţi. Pe noi cei de azi ne îngrijorează foarte tare natalitatea, sporul natural, cifrele şi înmulţirile, dar ne scapă printre degete ceea ce este de fapt important: calitatea urmaşilor noştri şi a vieţii lor.

Nu cred că sunt singurul prins în febra planning-ului familial atunci când este vorba de aducerea pe lume a unui copil. Eram student şi împreună cu soţia (pe atunci salariată) făceam planuri la capitolul acesta: liste cu nume, calcule astfel încât să poată beneficia de indemnizaţia de la stat, etc. Dar de... bebe nu a venit cum şi când am vrut noi. Soţia a fost nevoită să-şi dea demisia, rămânând însărcinată la puţin timp după aceea. Planurile despre obţinerea legală a unor venituri s-au năruit. Întâmplarea m-a făcut să mă întreb: copiii... costă bani? Şi dacă da, cât costă un copil? Ca părinţi, ne dorim copii pentru că odată cu ei mai vin nişte bani?

Preluând modelul mai mult sau mai puţin capitalist al societăţii de secol XXI am uitat, dragi părinţi, că de fapt copilul e un dar, o favoare şi un privilegiu pe care ni-l face Dumnezeu şi nu doar un trofeu, un altcineva prin care ne transmitem propriul bagaj genetic, nu este un tester de sterilitate. Copilul este un semn, o minune (Isaia 8, 18), o persoană pe care ne-o încredinţează Dumnezeu ca să dea un nou sens spaţiului nostru familial, privat. Copilul este, dacă vreţi, lecţia de altruism pe care ne-o predă Dumnezeu, zilnic, nu la fără frecvenţă. Şi totuşi... deşi e frumos spus... cât de dispus eşti să îţi sacrifici serviciul, timpul, banii, energia, frumuseţea pentru a creşte... oameni? De răspunsul la această întrebare, de hotărârea sau nehotărârea ta depinde viaţa unui fiu al lui Dumnezeu.