Evoluţionismul este o alterntivă completă la creştininătate... este o
religie. Acest fapt a fost valabil la începuturile lui, şi se aplică şi astăzi. (Michael Ruse)
Charles Darwin, la 200 de ani de la naşterea ta, Biserica Anglicană îţi
datorează scuze pentru faptul că nu te-a înţeles, pentru prima noastră reacţie
la teoriile tale, dar şi pentru că i-am încurajat pe alţii să nu te înţeleagă, erau câteva rânduri, memorabile
dealtfel, publicate online în articolul O
religie bună are nevoie de ştiinţă bună, de către Rev. Dr. Malcom Brown,
Directorul Misiunii şi Afacerilor Publice, în cadrul Bisericii Anglicane. (http://www.cofe.anglican.org/darwin/malcolmbrown.html).
La mulţi ani, Darwin!
Clasat pe locul al XI-lea în lista celor mai influente personalităţi ale istoriei, listă întocmită în
1992 de către astrofizicianul Michael Hart, Charles Darwin deţine încă o
poziţie fruntaşă şi în topul celor 100 mari britanici, relata un sondaj public
sponsorizat de BBC. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin). Iar dacă te vei afla vreodată într-un loc numit Charles Darwin, ţinând în mână un animal numit tot Charles Darwin, să nu te miri, deoarece
multe locuri şi specii de animale îi poartă numele. Să nu te gândeşti nici că
te înşală vânzătoarea la rest, dacă vei primi vreo bancnotă cu chipul lui, nu
anunţa poliţia, ai primit doar rest 10 lire, o bancnotă emisă încă din 2000 cu
chipul marelui naturalist. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/1009901.stm)
Charles Darwin s-a născut pe 12
februarie 1809, la Shrewbury, Anglia, într-o familie de unitarieni, cu un
tată (dr. Robert Darwin) în cea mai mare parte a vieţii sale deist şi un bunic
(naturalistul Erasmus Darwin) liber-cugetărtor. Cu toate acestea, Charles a
fost botezat în Biserica Anglicană şi a fost chiar încurajat să devină cleric. Rămas
orfan de mamă încă de la opt ani, va merge în 1825 să studieze medicina la
Univeristatea din Edinburgh, unde, şocat de brutalitatea intervenţiilor
chirurgicale (nu foloseau anestezicele locale sau generale) a părăsit cursurile
medicale. La insistenţele tatălui său, va urma cursuri teologice la Cambridge,
absolvind, în 1831, al zecelea din
178 de absolvenţi. Deşi împotriva voinţei tatălui său, va pleca la 27
decembrie 1831 cu vasul HMS Beagle,
pentru cinci ani de explorare, unde va “inventa” conceptele strămoşului comun şi cel al selecţiei naturale. În 1859 şi-a
publicat teoria evoluţiei (toate speciile s-au dezvoltat de-a
lungul timpului dintr-un strămoş comun prin procesul selecţiei naturale) formulată tot în decursul celor cinci ani, în lucrarea intitulată Originea speciilor. Peste ani, în 1871, când deja ideiile sale se
bucurau de o largă răspândire, a publicat un al doilea volum despre evoluţie
intitulat Descendenţa omului.
“Copil” bolnav?
Pentru
a-l putea înţelege ca om, dar şi pentru a ne edifica asupra teoriilor aberante
emise (de cele mai multe ori fără niciun fundament), este necesar să amintim
câteva aspecte ce ţin de viaţa intimă a lui Darwin. Sunt din ce în ce mai mulţi
specialişti care afirmă faptul că Darwin prezenta o dependenţă de soţia sa
(erau verişori) întocmai ca un copil. Scriindu-i acesteia în 1848, la vârsta de
38 de ani, îi spunea: Pentru cea mai
dragă Mamă... fără tine, boala mă face să ma simt dezolat... o, mami, aş vrea
să fiu cu tine şi sub protecţia ta pentru că doar atunci mă simt în siguranţă. (www.bradburyac.mistral.co.uk/dar9.html) De asemenea, evidenţele medicale
ulterioare au indicat faptul că Darwin se simţea nervos când soţia sa nu era
prin apropiere. Tototdată, ca adult, Darwin nu s-a bucurat de o sănătate
strălucită. Enciclopedia Britanică
declara că Darwin era psihogenic (psihogenie - ansamblu de tulburări psihotice și nevrotice). În 1997, un
articol din Jurnalul Asociaţiei Medicale
Americane, intitulat Charles Darwin
şi tulburări de panică, declara că boala
sa era de domeniul psihiatric. Toate aceste, spunea articolul, au fost
provocate şi exagerate de ideiile sale evoluţioniste. (http://jama.ama-assn.org/cgi/search?fulltext=darwin&quicksearch_submit.x=0&quicksearch_submit.y=0)
Puţină istorie despre evoluţie
Fiecare popor şi-a dezvoltat propria explicaţie cu
privire la originea lumii. De la iudei şi creştini, până la greci, romani, etc.
a existat o varietate de opinii cu privire la acest subiect. Anaximandru a
susţinut că animalele se pot transforma unele într-altele, iar Empedocle a
speculat faptul că ele sunt făcute din combinaţii ale unor părţi preexistente.
Chiar părinţii bisericeşti, precum Grigore din Nazianz şi Augustin, au susţinut
faptul că nu toate speciile de plante şi animale au fost create de Dumnezeu (unele
specii au luat fiinţă doar după potop). În timpul Evului Mediu, teologi
creştini ca Albert Magnus şi Toma d’Aquino şi-au vehiculat şi ei propriile
opinii, însă ideea că organismele se pot schimba prin procese naturale nu a fost
totuşi investigată pe premize biologice.
Ideea de evoluţie a organismelor vii a luat amploare în
secolul al XVIII-lea. În Anglia. Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, a
făcut câteva speculaţii evoluţioniste, fără a fi dezvoltate şi fără o reală influenţă.
Botanistul Carolus Linnaeus a fost printre primii care a insistat pe o
clasificare a plantelor şi animalelor într-un sistem şi a contribuit la
realizarea conceptului strămoşului comun.
De asemenea, şi Lamarck a afirmat faptul că organismele vii reprezintă o
progresie continuă, fiinţa umană fiind cea mai înaltă formă. A fost primul care
a înfăşat în scutec ideea evoluţionismului. Un aport deosebit la dezvoltarea
conceptului l-a adus şi Alfred Russel Wallace, care, într-un anumit fel l-a
urgentat pe Darwin să publice Originea
Speciilor.
În anul 1858, Chales Darwin s-a prezentat la Linnean Society pentru atestarea teoriei
evoluţiei, consiliul considerându-l părintele evoluţiei. Catalogate, indexate,
satirizate şi chiar caricaturizate, teoriile sale nu au făcut să-i aducă decât
critici în primă instanţă. Când Charles Lyell (unul
din cei mai mari geologi ai vremii sale) a publicat doar ceva superficial legat
de opera lui Darwin, dezamăgirea lui Darwin l-a dus la 10 zile de
vomă, senzaţie de leşin şi dureri stomacale. (www.scientificamerican.com/article.cfm?id=putting-darwin-in-his-pla) Cel mai vizibil actor în cadrul
controverselor iniţiate a fost biologul T. H. Huxley, cunoscut şi ca Buldogul lui Darwin care a apărat şi
protejat teoria evoluţiei. Un alt contemporan al lui Darwin, care a avut un
aport important la dezvoltarea în seolul XIX-lea al conceptului a fost Herbert
Spencer, un filosof mai degrabă decât un biolog, care a lansat chiar sloganuri,
de genul: supravieţuieşte cel mai
puternic. Teoria evoluţiei nu ar fi avut amploarea de astăzi fără sprijinul
şi influenţa călugărului augustinian Gregor Mendel care a formulat principiul
teoriei eredităţii. Demn de amintit este şi aportul biologului german August
Weismann, ale cărui idei au fost cunoscute după 1896 drept neo-Darwinism.
Redescoperirea în 1900 a teoriei eredităţii a lui Mendel,
de către botanistul genetician danez Hugo de Vires, a făcut ca din nou să se
reînvie rolul jucat de ereditate în evoluţie. El propunea o nouă teorie a
evoluţiei cunoscută ca mutaţionism. Dar
şi mutaţionismul şi-a găsit “naşul” prin aşa numita teorie a biometricienilor condusă de englezul
statistician Karl Pearson, care a apărat teoria selecţiei naturale ca factor
major în evoluţie. Controversele dintre cele două partide a dus la o adevărată
revoluţie în anii ’30 prin faptul că geneticienii au început să introducă
argumente matematice pentru a susţine legile lui Mendel şi principiul selecţiei
naturale. Lucrările lui R. A. Fisher şi J. B. S. Haldane în Marea Britanie şi
Sewall Wright în SUA, au contribuit la căderea mutaţionismului. Un impuls major
îl va oferi în 1937 publicaţia Genetics
and the Origin of Species, de Theodosius Dobzhansky, un rus născut în SUA,
care a avansat ideea teoriei
evoluţioniste sintetice, un fel de hibrid între principiul Darwinian al
selecţiei naturale şi genetica Mendeliană. Împreună cu el, germanul Ernst Mayr,
englezul Julian Huxley şi americanul paleontolog George Gaylord Simpson, au
contribuit la invadarea disciplinelor biologice tradiţionale de ideiile
evoluţioniste, afirmând că nimic în
biologie nu are sens decât în lumina evoluţiei.
Studiul Terei a oferit, după anii ’50, o adevărată
revoluţie în cea ce priveşte evoluţionismul, teoria plăcilor tectonice
descoperind faptul că poziţionarea şi configurarea continentelor şi oceanelor
este dinamică. De aici şi ideea că toate continentele s-ar muta pe suprafaţa
pământului cu câţiva centimetri pe an de-a lungul a milioane de ani de istorie
geologică. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/197367/evolution)
Maimuţa şi Biserica
Încă din 1874 Charles Hodge, un
teolog protestant american, a publicat cartea Ce este Darwinsimul?, care a reprezentat unul dintre cele mai
articulate asalturi împotriva teoriei evoluţioniste. Alţi protestanţi însă,
precum A. H. Strong, preşedintele Seminarului Teologic Rochester, New York,
scria în Teologie Sistematică (1885):
noi finanţăm principiul evoluţiei, dar îl
privim ca o metodă a inteligenţei divine.
Treptat, în secolul XX, teoria evoluţionimului a devenit
principiul acceptat de majoritatea scriitorilor creştini. Chiar Papa Pius al
XII-lea, în Enciclica Humani generis (1950)
admitea faptul că evoluţia biologică este compatibilă cu credinţa creştină,
intervenţia lui Dumnezeu fiind necesară pentru crearea sufletului uman. Papa
Ioan Paul al II-lea, printr-o adresă către Academia de Ştiinţă Pontificală,
afirma la 22 octombrie 1996: Ce este
remarcabil la ea este faptul că a fost treptat acceptată de cercetători
datorită unor descoperiri în diferite domenii de cunoaştere. Convergenţa rezultatelor,
prin însăşi natura ei, este un argument în favoarea acestei teorii.Ideii
similare au fost formulate şi de alte denominaţiuni, Adunarea Generala a
Bisericilor Prezbiteriene, din 1982, adoptatând o rezoluţie în care se afirma
că cercetătorii biblici şi teologii
şcolilor lor nu găsesc această teorie în conflict cu propria interpretare a
originilor vieţii descoperită în literatura biblică. Şi nu poţi să nu te
întrebi, oare ce Scriptură citesc teologii aceştia?
Maimuţa la... şcoală
În 1968, Curtea Supremă a SUA a declarat ca fiind
neconstituţională orice lege care interzice predarea ideiilor evoluţioniste în
şcolile publice. După acest eveniment, creştinii fundamentalişti au introdus o
serie de legi într-un număr însemnat de state prin care se legifera faptul ca
predarea orelor evoluţionismului
ştiinţific să fie contrabalansată cu alocarea de timp egal în predarea creaţionismului ştiinţific.
În România, prin Ordinul nr. 5959/2006 (Anexa 2), semnat
de Ministrul Educaţiei şi Cercetării, Mihail Hărdău, teoria evoluţiei a fost
eliminată din programa de biologie, România fiind singura ţară din Europa care
a luat o astfel de măsură. Remus Cernea, Preşedintele Asociaţiei Umaniste
Române, sublinia totuşi importanţa evoluţionismului în educaţie, aducând ca argument
Rezoluţia nr. 1580/2007 a Consiliului
Europei prin care Adunarea Parlamentară îndeamnă statele membre să promoveze predarea evoluţiei ca teorie
ştiinţifică fundamentală în programele şcolare. Tot el deplângea faptul că
doar 14 % dintre elevii români din clasele VII – XII mai consideră
evoluţionismul corect. (http://www.observatorcultural.ro/Importanta-operei-lui-Charles-Darwin-si-celebrarea-ei*articleID_21229-articles_details.html)
Roadele darwinismului
Privind problema evoluţionistă în
ansamblu, nu poţi să nu rămâi uimit de influenţele nefaste de-a lungul timpului,
îndrăznesc să spun, ale aberaţiilor susţinute de Darwin şi adepţii săi.
În general, evoluţionismul a divizat şi încă divide lumea occidentală, chiar oamenii de ştiinţă sunt
împărţiţi. La nivel laic, s-a produs o mare transformare a concepţiilor fiinţelor
omeneşti despre lume. Specia umană pare să-şi fii piardut demult locul central
pe care-l ocupa cândva în schema naturală a lucrurilor. Trebuie să ne privim ca
o specie printre multe altele şi să admitem posibilitatea ca într-o bună zi vom
fi depăşiţi. Faptul că teoria evoluţiei a fost acceptată din ce în ce mai mult,
a consolidat credinţa oamenilor în capacitatea ştiinţei de a furniza răspunsuri
la o sumedenie de probleme, deşi nu la toate. Termenii darwinieni au pătruns în
vocabularul nostru: luptă pentru
existenţă, supravieţuirea celui mai bine adaptat. Plecând de la ideea
de evoluţie astrologii au început să vorbească de evoluţia sistemului solar în
univers, geologii despre evoluţia pământului interior, psihologii despre
evoluţia minţii, antropoligii despre evoluţia culturilor şi istoricii despre
evoluţia stilurilor arhitecturale. (Michael Hart, 100 de personalităţi din toate timpurile
care au influenţat evoluţia omenirii (Bucureşti: Lider/Sirius, 2004), p.256.).
De la Darwin am moştenit şi termenul Darwinism Social care a
separat oamenii în clase şi rase, nu a pus niciun fel de valoare pe viaţa celor
nenăscuţi, celor cu dizabilităţi sau bătrâni. A mulţumit doar elitele al căror
scop a fost dintotdeauna să controleze masele. Evoluţionismul a fost pretextul
pentru unele dintre cele mai oribile crime din istorie, comise de către Stalin,
Mao şi Hitler, toţi aceştia scriind despre influenţa darwinistă asupra actelor
lor.
Deşi cu lacune foarte mari, teoria
evoluţiei poate fi şi chiar este o alternativă. Deşi complicată la prima vedere
este chiar simplistă. Personal cred că este foarte simplu să o adopţi, să crezi
că acum milioane de ani ai fost o moluscă, evoluată la gradul de maimuţă şi
ulterior la gradul de om, deoarece nu te solicită, nu te determină să faci
alegeri, şi chiar dacă le-ai face... la ce bun? Mâine îţi va veni rândul să fii
veriga slabă din acest lanţ nesfârşit. Să crezi în Dumnezeu este lucru mare. Să
accepţi prin credinţă că El este Creator, că în infinita-I putere a creat
totul, inclusiv pe noi, oamenii, după chipul şi asemănarea Sa, înseamnă mult.
Acest fapt te responsabilizează, te obligă să I te supui şi să-L asculţi. Neagă-L
pe Dumnezeu şi doar darwinismul îţi va rămâne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu