Bazarul măruntaielor

Unii oameni au demnitatea ambiţiei lor, alţii a situaţiei lor, cei mai puţini, demnitatea persoanei lor.

Nicolae Iorga

Criza financiară a afectat omul în toate compartimentele vieții, surprinzându-l în ipostaze de nerecunoscut. Într-un timp în care economia stă bine doar pe hârtie, „dacă-ţi pierzi slujba, îţi poţi vinde mașina. Dacă-ţi pierzi mașina, îţi poţi vinde casa. Dacă-ţi pierzi şi casa te poţi prostitua. Şi dacă pierzi orice altceva, mai poţi vinde un singur lucru: proprile organe”. (William Saletan).

 „Vând rinichi, să scap de sărăcie”

„Am datorii, vă rog, cumpărați-mi rinichiul!”, așa suna anunțul pe care un britanic l-a postat pe internet, împins de datorii foarte mari. James Smith este unul din sutele de britanici care postează astfel de anunțuri online. Prețul? Ieftin ca „braga” și la „prețul pieței”: 25.000 lire sterline, așteptându-se totuși la oferte mai consistente din SUA. Bărbatul de 26 de ani a relatat cotidianului The Times faptul că încercând să-şi salveze afacerea, „m-am îndatorat la oameni la care nu ai vrea sa ai datorii. Sunt foarte nervos când trebuie să vorbesc despre asta, dar cred că este un lucru bun... Toată lumea știe că e nevoie doar de un rinichi ca să supraviețuiești. Am ales. Nu văd altă opțiune”. Contactat de The Sunday Times, Smith a spus că nu a știut că este ilegal un astfel de gest și a accentuat ideea că a fost motivat de dorința de a ajuta pe cineva, dar și de a-și rezolva dificultățile financiare.

Nici românii nu sunt mai prejos la capitolul „acte de curaj” nesăbuite. Publicaţia britanică Jane’s indică România drept furnizor principal pe piaţa neagră a transplanturilor alături de China, India, Pakistan, Egipt, Filipine şi Republica Moldova. În martie anul curent, doi părinți au fost arestați de ofițerii de la Crima Organizată în timp ce negociau vânzarea organelor copiilor lor pentru 10.000 de euro, într-un restaurant din Bacău, în fața unui copil care-și privea tatăl cum îl tranzacționează.

La nivel mondial, „piața neagră” abundă în anunțuri cu privire la organe de vânzare. Deși, în general se tranzacționează rinichi, poți găsi totodată  un fragment de ficat și chiar plămâni. Potrivit cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, media anuală a transplanturilor de rinichi este de peste 70.000, în 20 % din cazuri folosindu-se organe vândute. Faptul că în Pakistan, 40 % din populaţia unui sat are doar un rinichi, ne face să credem totuși că cifrele sunt mult mai mari.

Fondatorul Societății Britanice pentru Transplant și director al Centrului pentru Transplant de la Oxford, Peter Friend, declara că înțelege de ce există o „piață” de organe: „Unii pacienți știu că sunt nenorocoși când e vorba de un transplant, așa că ei fructifică orice oportunitate.”

Interesul... bată-l vina

Comerțul cu organe umane a găsit comunitatea medicilor și cea științifică într-o polemică al cărei sfârșit nu este încă sesizabil, intervenția Biseicii Catolice reprezentând tentativa înclinării balanței de partea eticii și moralei. Pontiful a subliniat faptul că „trupul uman nu ar trebui niciodată considerat un simplu obiect”, așa că „logica pieței” nu poate fi aplicată donării organelor. Alte culte merg până acolo încât se declară chiar împotriva donării de organe, acest lucru reprezentând mutilarea trupului.

            Astăzi, comerțul cu organe este ilegal, însă câțiva membri ai comunităților medicale și de afaceri ar vrea altfel, argumentându-şi poziţia prin faptul că organele unei persoane îi aparţin, aşadar fiecare ar trebui să decidă ce să facă cu ele, dar şi prin faptul că multe probleme medicale şi-ar găsi rezolvarea prin legiferarea unor astfel de trazacţii. Însă odată legiferat „bazarul măruntaielor” cum se va modifica trupul uman şi cum va arăta societatea noastră?

            De partea cealaltă, sunt foarte multe voci care se declară împotriva legiferării unui asemenea comerţ, deoarece ar încuraja şi mai mult hoţii de organe. Probabil toți am auzit despre legenda în care un tânăr merge la un bar, bea puțin mai mult și se trezeşte a doua zi într-o cadă plină cu gheață și fără un rinichi. Râdem... doar este o legendă, nu?

De asemenea, sub presiunea medicilor şi la umbra legii tot mai multe familii ar deconecta aparatele celor aflaţi în comă sau moarte cerebrală pentru a profita de pe urma organelor celor dragi.

Sunt şi aspecte ce ţin strict de starea de sănătate a donatorului. Pe lângă intervenţia chirurgicală destul de grea prin definiţie, posibilitatea infecţiei post-operatorie, nimeni nu poate garanta că donatorului îi va fi „bine”, că va trăi la fel de mult şi fără organul sacrificat.  

Pentru că în general cei săraci au nevoie de bani, o „piaţă” legală de organe ar determina tot mai mulţi săraci în direcţia aceasta, existând teama exploatării săracilor în detrimentul bogaţilor. S-ar face şi mai multe nedreptăţi la nivelul societăţii, deoarece doar cei bogaţi şi-ar permite să liciteze organe. Tradiţional vorbind, bogații nu s-au vândut niciodată ca sclavi, săracii da. În cazul de față, cei bogați ar fi cei care ar beneficia de legiferarea „pieței” de organe, și nu săracii. Sunt convins că cei bogaţi, dar şi oamenii din clasele de mijloc, nu şi-ar vinde niciodată organele pentru bani. „Piaţa” organelor este efectiv un act disperat din partea celor săraci. Când o astfel de disparare este motivul pentru care cineva își vinde un organ, în ce măsură putem spune că acest lucru este un act voluntar?

Alegerea reprezintă putere economică și opțiunea de a-și vinde organele este o cale pentru unii pentru ieşire din impas. Dar de ce ar risca o persoană ani buni de închisoare (minim 3 ani) pentru vânzarea unui organ? Doar pentru că este criză financiară? Şi ce se va întâmpla la o nouă criză? Fără un rinichi, doar cu un plămân și cu un ficat regenerat, ce vom mai scoate la vânzare? Vom încerca să-i „comercializăm” pe cei apropiaţi?

            Uitând că „noi nu suntem ai noştri”, unii au ales să-şi vândă trupul pentru bani, mulţi alţii şi-au vândut deja sufletele băncilor sau cămătarilor, ipotecând case şi maşini. „Că ne mai vindem şi organele interne... e nimic prin comparaţie”, spunea Mark pe un site ce sonda opinia publică cu privire la „piaţa” organelor. Şi chiar de am fi stăpâni pe propriile trupuri, asta înseamnă că ne putem vinde?

Polemicile vor continua. Ar fi totuşi bine să ne gândim la binecuvântarea și blestemul progresului medical, la demnitatea și integritatea corpului uman, la importanța limitelor autonomiei umane, pentru că atitudinea pe care o luăm faţă de „piaţa” de organe spune multe despre ce fel de societate suntem, mai bună... mai rea... . Așezându-ne în afara legilor deja existente şi tratând corpul ca pe o proprietate, riscăm să depreciem viața fiecărui om în timp ce căutăm să o salvăm.